http://www.youtube.com/watch?v=1CRs-7lRlPo 

Serghei Ceahotin ( 2002, p. 43) realizează o conexiune între activitatea politică şi psihologia socială. Astfel, acţiunile mulţimilor, fenomenele vieţii sociale, printre care se situează şi manifestările politice, sunt determinate psihic. Dacă individul, ca entitate, nu ar fi existat, nu ar fi existat nici sistemul politic. De asemenea, nu se poate discuta de existenţa politicii decât acolo unde există mulţimi indivizi care iau parte la acţiune, mulţimi care apar ca elemnte ce pot fi manipulate sau ca actori, fie în forma lor compactă (mulţimi), fie în formă difuză (de mase).

Serghei Ceahotin demonstrează că toate actele umane sunt condiţionate de procesele biologice şi psihice. “Dacă un orator ţine un discurs mulţimii în stradă, la un mitting sau în parlament, dacă un ziarist scrie un articol politic, dacă un om de stat semnează un manifest sau un decret, dacă cetăţeanul se duce să-şi depună buletinul de vot în urnă, dacă deputatul participă la vot în parlament, dacă, în fine, adversarii politici se înfruntă în stradă şi ajung să se încaiere, toate aceste acte, fără excepţie, sunt întotdeauna acte musculare, determinate de procese nervoase, care se declanşează în cadrul mecanismelor superioare în urma unor excitaţii, inhibiţii şi în raport cu multiplele impresii aflate în stare latentă la nivelul acestor organe…” (2002, p. 43).

În cuprinsul studiului “Psihologia mulţimilor” (1994, p. 30), Gustave Le Bon foloseşte termenul de suflet social în locul celui de mulţime, argumentându-şi alegerea astfel : “Prin simplul fapt că indivizii sunt transformaţi în mulţime, ei capătă un fel de suflet colectiv, care îi face să simtă, să gândească şi să acţioneze într-un mod cu totul diferit decât cel în care fiecare dintre ei, luat în parte, ar simti, gândi şi acţiona. ”. (1994, p. 33). Pentru a defini comportamentul şi mobilurile autorul vorbeşte de sufletul mulţimilor , distingând poporul de mulţime şi apreciind că mediul şi ereditatea impun tuturor indivizilor unui popor un ansamblu de caracteristici comune, stabile prin faptul că sunt de origine ancestrală, dar că activitatea conştientă a acestor indivizi, adunaţi în mulţimi, ar dispărea dând naştere unei activităţi inconştiente, foarte puternică, dar elementară.

În celebrul eseu “Republica”, Platon, făcând referire la mulţimi, opinează că “puterea mulţimilor este o beţie care pregăteşte în mod fatal triumful unei tiranii ”. De asemenea, arta de a guverna a dictatorilor cuprinde intotdeauna două forme sau faze esenţiale ale acţiunii şi anume : adunarea maselor în mulţimi, impresionarea lor printr-o lovitură de bici psihică, ţinându-le discursuri violente şi facându-le să perceapă în acelaşi timp anumite simboluri – chei către afectivitatea lor şi aprinzându-le credinţa în ele. O a doua fază este dispersarea mulţimilor şi transformarea lor în mase, făcându-le să acţioneze o perioadă de timp, înconjurându-le din toate părţile de simboluri care încep să-şi exercite influenţa. Atât mulţimea cât şi masele pot fi influenţate într-o manieră facilă prin apelul la contagiune – contagiune psihică, aşa cum o numeşte Gustave Le Bon pentru a demonstra că mulţimile au tendinţa de a imita şi sunt supuse presiunilor emoţionale, sau teoria imitaţiei, discutată pe larg de Sergei Ceahotin.

Un alt factor care influenţează şi are puterea de a modifica substanţial reprezentările sociale politice este ZVONUL. Sociologul francez Jean Noel Kapferer (Zvonurile, 1993) dedică un studiu detaliat acestui fenomen care a acaparat atât viaţa socială, cât şi pe cea politică, economică, artistică şi organizaţională.

Zvonul este definit, conform DEX (1998), astfel : ştire, veste (care circulă din om în om) ; informaţie neîntemeiată, care nu a fost verificată (şi uneori tendenţioasă). Lazăr Vlăsceanu şi Cătălin Zamfir (Dicţionar de sociologie) apreciază că zvonul este o afirmaţie prezentată drept adevărată, fără a exista posibilitatea să I se verifice corectitudinea. Allport şi Postman (apud. Tran Vasile Teoria comunicării, 2003, p. 153) sunt primii cercetători care au studiat acest fenomen pe care l-au definit astfel : “un enunţ legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gură în gură, în lipsa unor date concrete care să ateste exactitatea lui”.

Vorbind despre zvonurile politice, Kapferer (1993, p. 233) apreciază că acestea sunt o armă destul de des utilizată în războiul politic, bucurându-se de numeroase avantaje. Dintre acestea, cel mai important poate este acela că zvonul evită dezvăluirea identităţii : nu se ştie cine a făcut pentru prima oară afirmaţia în cauză, alţii vorbesc în locul nostru, transformându-se în purtători voluntari sau involuntari ai zvonului, sau noi purtăm mesajul altor indivizi. Astfel, sursa nu poate fi identificată şi nimenu nu îşi asumă responsabilitatea zvonului. În mod paradoxal însă, toată lumea este la curent cu zvonurile.

Potrivit lui Jean Noel Kapferer, zvonurile constituie mijloacele de transmitere a nonsupunerii : „permit dezbaterea deschisă a unor subiecte interzise de tradiţia politică. (…) Zvonul nu are nevoie de dovezi. Opinia publică se întemeiază mai adesea pe impresii decât pe fapte. Acuzaţia este de ajuns.” (1993, p. 233).

Ca orice alt zvon şi cele politice au avantajul de a se propaga şi deforma într-o manieră augmentativă pe parcursul unei extrem de scurte perioade de timp. Un alt avantaj deloc neglijabil al zvonurilor este acela că nu sunt costisitoare. Costurile de lansare a unui zvon pe piaţă sunt nule, comparativ cu sumele colosale alocate publicităţii politice.

Bineînţeles că zvonul prezintă şi anumite incoveniente, cel mai important fiind legat de control. Dacă o campanie de marketing politic este atent şi riguros elaborată şi controlată, zvonul are capacitatea de a aluneca, de a scăpa din mână, rezultatul său fiind aleatoriu. Kapferer subliniază faptul că orice zvon, scăpat din mână, are atributul de a se întoarce chiar împotriva celui care l-a emis şi lansat pe piaţă : „un zvon fals bine dezminţit permite celui vizat să se apere de viitoarele zvonuri. Înăbuşirea unui zvon reprezintă o victorie asupra celorlalte. ” (1993, p. 234).

Temele zvonului politic se aleg în funcţie de sensibilităţile acute ale opiniei publice şi de subiectele considerate a fi tabuuri. În momentul de faţă, opinia publică din ţara noastra manifestă o sensibilitate la zvonurile (sau realităţile) legate de sănătatea, cinstea, competenţa, sexualitatea politicianului. În ultimii ani , scena politică şi socială românească a fost dominată de zvonurile legate de cinstea (mai precis lipsa acesteia / corupţia) unor importanţi actori politici sau a familiilor acestora, ceea ce a condus la prabuşiri abrupte de imagine.

Cum pot fi însă contracarate zvonurile politice ? Jean Noel Kapferer (1993, pp. 257- 283) propune câteva soluţii optime ce pot fi adaptate unor diverse zvonuri politice. De altfel, autorul este de părere că nu există o soluţie magică pentru a controla un zvon. „Numai prin definirea precisă a situaţiei se poate pune un diagnostic şi se pot oferi recomandări” (1993, p. 251).

Antizvonul este una dintre soluţiile adoptate de politicieni în cazul unor zvonuri care le afectează imaginea. Antizvonul constituie o modalitate de contracarare bazată pe răsturnarea sau chiar eliminarea simbolurilor care au condus la izbucnirea zvonului, alături de alte strategii specifice.

· Tăcerea este specifică oamenilor politici care tratează cu dispreţ calomniile mai mult sau mai puţin dirijate a căror ţintă sunt. Această strategie nu este însă una recomandabilă deoarece pe măsura trecerii timpului, zvonul se poate infiltra şi în alte straturi ale populaţiei, astfel încât, dacă cei care au auzit primii zvonul nu îi mai acordă importanţă, alţii se lasă cuceriţi de el.

· Concentrarea presupune atacarea zvonului în zonele în care acesta este mai răspândit.

· Publicitatea este o armă optimă pentru contracararea zvonurilor, chiar dacă presupune costuri uriaşe.

· Atacarea publică a zvonului, în cazul în care se produce imediat după declanşarea zvonurilor, are drept efect sentimentul de deculpabilizare ce planează deasupra imaginii actorului politic vizat.

· Dezminţirea este considerată de Kapferer o artă periculoasă (1993, p. 257). Autorul prezintă neajunsurile acestui act de contracarare a zvonurilor politice, printre care se numără:

o Nu este o ştire puternică şi aceasta deoarece dezminţirea este de cele mai multe ori un truism. Toţi cei incriminaţi se declară „nevinovaţi” indiferent că este sau nu aşa. Ar fi surprinzător în cazul în care vinovatul îşi recunoaşte vina.

o Este o informaţie rece ce intră în banalitatea realităţii. Dezminţirea desfiinţează povestea, adevărată sau nu, care are un efect şi un impact emoţional puternic, declaşând numeroase comentarii şi chiar fabulaţii.â

o Este o informaţie care se uzează deoarece trebuie repetată în mod constant pentru a fi auzită şi conştientizată de public. Kapferer susţine că publicitatea este o modalitate sigură de a capta atenţia publicului.

o Devierea ţintelor constituie unul dintre paradoxurile campaniilor de convingere. Această metodă constă în încercarea de a-i convinge pe cei care deja convinşi, decât pe cei care ar trebui convinşi.

o Efectul bumerang al dezminţirilor se referă la faptul că ,dacă zvonurile îi pot afecta şi pe cei care nu le cred, dezminţirile pot avea influenţe negative chiar şi atunci când sunt crezute. Aceasta, spune Kapferer, este o consecinţă a faptului că orice campanie de dezminţire presupune, de fapt, două direcţii de comunicare şi anume : cei care nu aflaseră încă zvonul sunt puşi la curent cu acesta şi se încearcă influenţarea celor care ştiu deja de existenţa lui. Este astfel contraindicat ca zvonul să fie imediat urmat de o dezminţire, fiind binecunoscute efectele negative pe care acest gest le are.

o Detaliu vs. generalitate. Foarte multe zvonuri îşi pierd amploarea deoarece nu rezistă analizei şi examinării logice a detaliilor. Cu toate acestea, unele dintre ele ramân de nezdruncinat în faţa raţiunii. Jean Noel Kapferer apreciază că „cu cât conţinutul unui zvon e mai simbolic, cu atât mai puţin contează detaliile. (…) Dacă un anumit detaliu e nerealist, aceasta nu dovedeşte că relatarea în ansamblu ar fi lipsită de temei: este de ajuns ca detaliul neverosimil să fie înlocuit cu un altul mai realist, dar cu aceeaşi semnificaţie. ” (1993, p. 265).De altfel , în pofida faptului că unul sau două amănunte ar putea părea nefireşti, zvonul continuă să se propage nestingherit. Acest aspect se datorează în mare parte faptului că mesajul zvonului nu este respectat cu stricteţe, ci fiecare transmiţător, la rândul său, din doriţa de a stârni atenţia şi de a releva senzaţionalul, îi modifică topica, anumite cuvinte sunt înlocuite de sinonime, sau chiar conţinutul.

o Adevărul nu poate fi dovedit. Există situaţii când, mergând pe premisa popperiană conform căreia o propoziţie teoretică nu poate accede la statutul de propoziţie ştiinţifică decât dacă specifică operaţiile prin care poate fi supusă testării, zvonurile pot fi contracarate prin apelul la adevăr. Există însă şi anumite conjuncturi nefavorabile acestei tehnici şi cand adevărul nu poate fi, sub nicio formă, dovedit.

o Aflarea unei surse credibile. Deşi nu se cunoaşte niciodată sursa de pornire a unui zvon, aceasta este întotdeauna demnă de toată încrederea. Aceasta este premisa pe care trebuie construit antizvonul. Dezminţirea trebuie sa fie asumată de o persoană cu o mare credibilitate în rândul publicului.

Aducând în discuţie aspecte legate de imaginea publică, Nicolae Frigioiu (2004, p. 11) apreciază că aceasta poate fi definită ca „un complex de reprezentări colective ale unui grup, generate de rememorarea sau reactualizarea unor imagini legate de trăirile sale afective”. De altfel, imaginea publică are un caracter impersonal, colectiv şi primordial. De asemenea, imaginea publică este şi o „proiecţie simbolică a unor experienţe fundamentale în viaţa umanităţiicare îi conferă sens sau semnificaţie prin atitudinea indivizilor faţă de aceste experienţe”.

Imaginea politică, de asemenea, poate fi asimilată imaginii de marcă, astfel încât, pentru a se diferenţia de contracandidaţii săi, este necesar ca politicanul să aibă o imagine / reprezentare bine conturată, clară.

Pentru a stabili imaginea publică a unui om politic, precum şi reprezentările sociale create în jurul persoanlităţii sale este necesară aflarea şi studierea atributelor care sunt apreciate ca adevărate, pentru un anumit om politic, de peste 90% din subiecţii chestionaţi. Acestea constituie nucleul dur (2005, p. 163) al imaginii respectivului om politic. Cele care sunt appreciate ca adevărate de peste 50% dintre subiecţi constituie periferia imaginii acestuia. Atributele nucleului dur, împreună cu cele ale periferiei constituie structura reprezentării reale, la un moment dat, a imaginii omului politic.

Pentru a putea descoperi şi pune în practică tehnicile de contracarare imagologică a reprezentărilor politice asupra unui anumit om politic, este necesară şi conturarea profilului de imagine ideal al politicianului. Şi aici se determină un număr de atribute care constituie nucleul dur şi altele care constituie periferia imaginii ideale. Comparaţia între cele două reprezentări (cea reală şi cea ideală) indică acţiunile care trebuie întreprinse pentru corectarea imaginii reale în sensul apropierii ei de imaginea ideală.

Un factor care determină şi influenţează imaginea publică este reprezentat de portretul media, adică imaginea pe care omul politic şi-a format-o prin intermediul mass-media.

Un material prescurtat l-am mai postat cândva pe un alt blog – http://elvenpath.wordpress.com – şi face parte din lucrarea mea de licenţă, “Tehnici de contracarare imagologică a reprezentărilor politice”, pe care am susţinut-o în februarie 2006.

Definite ca reprezentând calitatea specific umană de a vedea acel altceva, mult mai profund şi mai misterios, care se ascunde în spatele lucrurilor concrete şi al gesturilor, simbolurile au fost şi sunt folosite în relizarea imaginilor în general şi a imaginilor / reprezentărilor politice în particular. Sistemul de simboluri al unei societăţi este subordonat unor nevoi spirituale umane şi anume de statuare şi eternizare a unor evenimente, de idealizare şi sacralizare, de autoperfecţionare, autodelimitare şi autoafirmare, de comunicare şi de cunoaştere.

Dicţionarul de psihologie socială defineşte simbolurile ca fiind „ obiect, imagine sau entitate grafică care desemnează sau exprimă altceva decât este el. Legătura dintre simbol şi semnificaţia lui se stabileşte pe baza unei convenţii, având un caracter circumstanţial, fiind valabilă fie pentru grupuri restânse de oameni, fie pentru perioade mai scurte de timp”.

Nu se poate afirma că teoriile referitoare la conceptul de imagine socială sunt în totalitate corecte şi compatibile şi aceasta deoarece acestea au fost elaborate şi realizate în contextul discuţiilor şi cercetărilor asupra reprezentărilor, matricelor culturale şi conştiiţei colective. Potrivit sociologului Emile Durkheim, cel care a utilizat pentru prima oară conceptul de reprezentare colectivă, imaginea socială constituie o clasă generală de fenomene psihice şi sociale, ce înglobează ştiinţa, ideologiile şi miturile. Potrivit lui Durkheim, imaginea socială înseamnă de fapt o reprezentare comună, constituită din ansamblul credinţelor şi sentimentelor membrilor unui grup sau ai unei comunităţi şi se manifestă prin rituri, instituţii şi tradiţii.

Imaginile / reprezentările sociale nu sunt pentru Serge Moscovici numai nişte mecanisme cognitive deoarece funcţionarea acestora se alimentează concomitent din interior şi din exterior, integrând socialul şi manifestându-se drept construcţii socio-cognitive. De asemenea, imaginile sociale preiau norme, modele, se regăsesc în majoritatea raporturilor interpersonale şi se alimentează continuu din specificitatea unui grup, a unei societăţi si a unei culturi anume. Imaginile sociale sunt concepute de un colectiv aflat neîncetat într-un proces de comunicare cu contextul.

O teorie cu totul aparte asupra imaginilor sociale a fost elaborată de Jean Claude Abric, potrivit căruia reprezentările sociale sunt alcătuite dintr-un nod central, stabil, rezistent la schimbare, şi un sistem periferic, instabil, aflat în permanentă mobilitate.

Din punctul de vedere al psihologiei, conceptul de imagine este utilizat prin prisma percepţiilor, opiniilor, atitudinilor, convingerilor şi credinţelor. Persistenţa la schimabrea atitudinilor şi, implicit a imaginilor, cunoaşte, potrivit lui Jean Noel Kapferer (Căile persuasiunii, 2002, p. 242), patru tipuri şi anume: totală, schimbarea de atitudine menţinându-se în timp, parţială, schimbarea fiind mai fragilă însă individul nu revine la starea de dinainte, nonpersistenţa se produce atunci când subiectul revine la starea de dinainte şi efectul sleeper, atunci când schimbarea de atitudine se produce şi se amplifică după expunerea la mesaje.

Nu mai constituie o noutate faptul că imaginea unui individ despre un obiect social este strict condiţionată de cunoaşterea acelui obiect, dar şi de credinţele, opiniile, convingerile sau atitudinile acestuia. În momentul în care atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale, acestea se transformă în valori şi orientează şi dinamizează acţiunile indivizilor. Aceasta se realizează în două etape şi anume : cunoaşterea obiectului social, în cadrul căreia individul află de existenţa obiectului social şi îi cunoaşte caracteristicile şi conţinutul şi evaluarea obiectului social, în cadrul căreia individul face o judecare şi o apreciere valorică a obiectului social prin prisma unui filtru propriu de receptare şi evaluare. În această etapă se formează opiniile, atitudinile şi convingerile. În cuprinsul lucrării voi dezvolta un capitol special referitor la imaginile sociale şi legătura acestora cu imaginile politice.

Mai mulţi cercetători în domeniul imaginii şi al simbolisticii au realizat o legătură între imagine şi simbol, asimilând, în anumite situaţii, imaginea, simbolului. Numeroşi sociologi se străduiesc să stabilească dimensiunile imaginii sub al cărei impact trăim în ziua de astăzi. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (Dicţionar de simboluri, 1969, 1993, p.17) susţin că simbolul reprezintă raporturile existente între imagini, idei, credinţe şi emoţii. Astfel, potrivit celor doi autori „ simbolul exprimă o realitate care satisface numeroase exigenţe ivite din dorinţa de a cunoaşte, de a iubi, de a duce o viaţă tihnită. Realitatea pe care o exprimă nu se identifică cu cea înfăţişată de trăsăturile exterioare ale imaginii ( ţap, stea sau bob de grâu )”. Cu toate acestea, imaginea capătă valoare de simbol doar atunci când cel care o contemplă este dispus să facă un transfer imaginar , simplu sau complex în realitate, transfer ce plasează subiectul înăuntrul simbolului, după cum şi simbolul va trece înăuntrul individului, ambii membri ai cuplului beneficiind de forţa dinamică a celuilalt şi participând, prin desfiinţarea frontierelor ridicate de aparenţe, la o viaţă comună.

Vorbind despre clasificarea simbolurilor, Gilbert Durand, citat de J. Chevalier şi A. Gheerbrant (1969, 1993, p. 51) preia principile propuse de antropologia structurală, susţinând că „utilizează o metodă întru totul pragmatică şi relativistă, bazată pe convergenţă, pentru a repera vastele constelaţii de imagini, ce reprezintă o anumită constanţă, parând structurate de către un anumit izomorfism al simbolurilor convergente”. Simbolismul, ca teorie a simbolurilor, a existat din totdeauna, încă din vremea în care indivizii au gasit metodele prin inzermediul cărora să-i comunice celuilalt gândurile şi sentimentele.Vorbind despre simboluri, Walter Lippmann citat de Serghei Ceahotin (Violul mulţimilor prin propaganda politică, 2002, p.161) afirmă că acestea reprezintă „un truc pentru a crea sentimentul de solidaritate şi în acelaşi timp pentru a exploata excitarea maselor. (…) Simbolul e tabu. Societatea în întregime şi conducătorii în mod special, doresc ca simbolurile sub care ei acţionează să nu fie atinse de critică, pentru ca acestea să-şi conserve funcţia – care este aceea de a traduce dorinţa, voinţa colectivă. Fiecare lider conştient de

responsabilitatea sa se teme că critica ar putea împiedica transferul spiritului fiecăruia în simbol”. Simbolurile politice acţionează asupra formării şi stabilizării reprezentărilor politice, determinând o reacţie dorită de cel care face ca simbolul să acţioneze asupra celorlalţi indivizi.

Simbolurile politice sunt constituite atât din cuvinte, cât şi din sloganuri, insigne, logo-uri (simboluri grafice),steaguri, saluturi (gesturi), simboluri sonore. Pentru Machiavelli, „politica este arta de a-i face pe oameni să creadă” (Principele, 1995). Cuvintele, fie ele spuse sau scrise, pot fi utilizate în reprezentarea unuia sau mai multor fapte concrete, simple sau complexe, cât şi pentru o abstracţie sau pentru un ansamblu de idei abstracte, ştiinţifice sau filosofice. În politică, simbolurile reprezintă în general forme simple ce desemnează idei, sisteme de idei, doctrine, scheme.

Scena politică, indiferent de spaţiul unde se desfaşoară, este dominată de simboluri, bazându-se pe convingeri. Lucien Sfez evidenţiază relaţia dintre politică, simbol şi legitimitate : „ Politica e o chestiune de simbol, căci e o chestiune de legitimitate, adică de credinţe şi memorii validate” (apud Chiciudean Ion, 2001, p. 54).

Simbolurile politice orientează indivizii, dar şi grupurile, masele, în privinţa schimbărilor de atitudini. Coeziunea unei societăţi se realizează în jurul simbolurilor politice, deoarece ele sunt cele care trezesc şi alimentează reacţii emoţionale generale. Degradarea simbolurilor conduce automat la degradarea ordinii politice, în vreme ce decăderea puterii semnifică şi decăderea simbolurilor prin care s-a impus. Puterea se poate opune deteriorării simbolurilor sale, procedând ori la schimbarea acestora, prin înlocuirea cu altele noi, dar păstrând semnificaţiile celor vechi, ori la păstrarea simbolurilor vechi şi la denunţarea celor noi ca fiind străine.

În contextul actual al politicii româneşti şi nu numai, printre cele mai des utilizate simboluri politice se regăsesc democraţia şi corupţia. Şi dacă democraţia este simbolul politic folosit cu o conotaţie pozitivă, fiind adesea asociată libertăţii, corupţia este simbolul negativ ce semnifică fenomenul social care degradează ordinea şi forţa simbolică a statului, prin absolvirea de vină a purtătorilor de simbol ai acestei structuri (2001, p. 55).

Forţele politice din România duc o reală bătălie prin intermediul acestor simboluri, apelând, pentru a atinge latura sensibilă, emoţională a publicului ţintă, la diverse asocieri ale simbolurilor cu fapte concrete. Spre exemplu, majoritatea politicienilor marcanţi ai scenei politice româneşti asociază democraţia cu Revoluţia din 1989. Este binecunoscută celebra frază „sute de tineri şi-au vărsat sângele la Revoluţia din 1989 pentru democraţie!”, utilizată în majoritatea discursurilor politice. De asemenea, cel de al doilea simbol, corupţia, este utilizat în discursurile care vizează atacuri asupra adversarilor politici. Anul electoral 2004 a fost marcat de dispute şi controverse pe izbucnite în jurul acestui simbol. Astfel, reprezentanţi marcanţi ai „societăţii civile”, cum ar fi Cristian Pârvulescu, Alina Mungiu – Pippidi, Monica Macovei, Renate Weber au atacat în mod repetat, aproape obsesiv, simbolul corupţie. În momentul de faţă, corupţia este un simbol – flagel care domină în caracterizarea unui singur mare partid politic – Partidul Social Democrat, deşi nici unul dintre personajele acuzatoare nu a adus dovezi palpabile în ceea ce priveşte această stare de fapt. Corupţia şi combaterea acesteia constituie, de asemenea, un simbol din ce în ce mai des utilizat şi de forurile internaţionale, precum Uniunea Europeană, în contextul integrării europene.

Simbolurile politice sunt, într-un fel, o variantă stenografică a sloganului, a doctrinei şi a ideologiei unui partid politic, având avantajul de a fi simplu, scurt şi, deci, uşor de reţinut, acţionând rapid în formarea reflexului condiţionat vizat. Simbolul este cu atât mai eficient cu cât este mai sugestiv. În acest fel, simbolurile pot deveni extrem de active pentru a aduna şi uniformiza mulţimile. În ceea ce priveşte simbolurile grafice – logourile- utilizate de partidele din Romania, acestea sunt: Partidul Social Democrat (PSD)- trei trandafiri prinşi în mănunchi, desenaţi pe un fundal albastru (acum devenit roşu, aliniindu-se la simbolurile Partidului Socialist European); Partidul Democrat (PD) – un trandafir desenat pe un fundal albastru, devenit după ruperea ADA, portocaliu ; Partidul Naţional Liberal (PNL) – săgeata ascendentă de culoare albastră desenată pe un fundal galben ; Alianţa Dreptate şi Adevăr, devenită din 2008 PD-L – un chenar de culoare portocalie în interiorul căruia sunt trecute iniţialele D. A. ; Partidul Conservator (PC) – balanţa ; Partidul România Mare (PRM)– acvilă ce poartă o cruce în cioc; Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – ochiul. O parte din simbolurile grafice folosite de partidele din România s-a menţinut (PNL, PSD, PRM), o parte a fost creată în urma scindării unor partide (PD, care s-a inspirat din logo-ul PSD), iar altă parte s-a modificat odată cu modificarea denumirii, statutului, doctrinei şi programului partidului (PPCD). De asemenea, partidele care, pe parcursul unei perioade relativ scurte de timp, şi-au modificat, fie odată, fie în mod repetat, simbolurile au avut de suferit în ceea ce priveşte reprezetarea lor în mentalul colectiv, pierzându-şi astfel electoratul stabil.

În rândurile ce urmează mă voi opri asupra simbolurilor cromatice ale celor două principale forţe poltice care activează pe scena politică românească – Alianţa D.A. (în prezent PD-L), al cărei simbol cromatic îl reprezintă proeminenţa culorii „portocaliu” şi „albastru”, şi P.S.D., care foloseşte ca simbol cromatic culoarea „albastru” şi, din primăvara lui 2006, “roşu”. Astfel, vom constata că războiul politic dus de cele două formaţiuni este şi unul imagologic.

Culoarea „portocaliu” întâlnită pe insemnele electorale si de partid ale fostei Alianţe Dreptate şi Adevăr (in present PD-L) are o dublă semnificaţie : iubire divină şi fărădelege. Potrivit Dicţionarului de simboluri (1993, pp. 121 – 122), portocaliul este cea mai actinică dintre culori,simbolizând în primul rând echilibrul dintre spirit şi libido. În cazul în care însă echilibrul interior se rupe, atunci portocaliul devine fie revelaţia iubirii divine – binecunoscute sunt veşmintele preoţilor Budişti -, fie emblema desfrâului, a necredinţei şi a luxurii. De asemenea, culoarea portocaliu este emblema puterii, a cumpătării şi a sobrietăţii dacă ne gândim că piatra de iacint (care este culoarea portocaliu) se regăsea pe pectoralul Marelui Preot din Ierusalim şi pe coroana regilor Angliei. Nu putem uita însă că în prezent, deşi designerii de modă atribuie culorii portocaliu o conotaţie pozitivă, aceasta este şi culoarea pe care o poartă, în mai multe state ale lumii, infractorii şi cei condamnaţi la moarte.

Un al doilea simbol cromatic care reprezintă în plan simbolic Alianţa D.A. (actualul PD-L) îl constituie culoarea albastru, cu care este inscripţionată denumirea noii formaţiuni politice. Aici mi-aş permite să menţionez că alegerea făcută de reprezentanţii celor două partide care formează alianţa – fostul lider al PNL si PDL, Theodor Stolojan şi P.D. , Traian Basescu– au greşit în alegerea făcută şi aceasta deoarece ei nu au ţinut cont de un anumit aspect care deja a început să coste în plan imagologic : în limbajul picturii şi în limbajul cromatic, cele două culori se resping (Album metodic, 1987, p. 52) din cauza contrastului mult prea mare între o culoare caldă (portocaliu) şi o culoare rece (albastru). De asemenea, conform opiniilor psihologilor, culorile calde facilitează percepţia figurii.

Albastrul, culoarea care predomină în reprezentarea Partidului Social Democrat, este considerată ca fiind cea mai adâncă, profundă din întreg spectrul cromatic. Pentru vechii egipteni, albastrul este culoarea adevărului. De asemenea, albastrul este şi cea mai imaterială dintre culori, fiind alcătuită din transparenţă, din vid acumulat – al apei, al aerului, al cristalului, al diamantului (1993, p. 79). Fiind cea mai rece dintre culori, albastrul semnifică în acelaşi timp puritatea. Aplicată pe un obiect, culoarea albastră despovărează formele, le deschide, le desface. Simboliştii consideră că albastrul este „un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar. (…) Climat al irealităţii sau al suprarealităţii nemişcate, albastrul rezolvă în sine însuşi contradicţiile şi alternanţele care ritmează viaţa umană” (1993, p. 79). Budiştii consideră culoarea albastru ca fiind simbolul înţelepciunii transcendente. În sensul său negativ, albastrul poate însemna renunţare; în Germania, „a fi albastru” înseamnă a-ţi pierde cunoştinţa din cauza băuturii. Pentru a aduce analiza în sfera prezentului, voi prezenta şi simbolistica culorii “roşu” . Într-o accepţiune generală, roşul simbolizează sângele şi focul purificator. Potrivit Dicţionarului de simboluri (1993, vol.3, p. 171), roşul este simbolul fundamental la vieţii, al forţei., culoare diurnă, masculină şi tonică. Majoritatea drapelelor naţionale au şi roşu în componenţă deoarece, prin natura sa, roşul “însufleţeşte, încurajează, stârneşte”.